Traditii si obiceiuri de stana Suitul oilor la munte, măsura laptelui


Suitul oilor la munte, măsura laptelui

Pentru comunitãțile românești, anul pastoral „se socotește” între Sfântul Gheorghe (23 aprilie) și Sfântul Dumitru (26 octombrie). Cu toate acestea, de puține ori cele douã date corespund suitului și coborâtului de la stânã, aceste evenimente fiind stabilite în funcție de data la care „cade Paștele”, de aspectul meteorologic al anotimpurilor respective, de amplasarea geograficã a stânei etc.

Anterior suitului la stânã, uneori încã din timpul sãrbãtorilor de iarnã „se tocmesc” bacii și ciobanii : gospodarii deținãtori de oi și vite aleg stâna la care își vor trimite animalele în funcție de mai mulți factori, dintre care esențiali sunt experiența și iscusința baciului și a ciobanilor, precum și calitatea pãscãtorii, distanța fațã de vetrele satelor etc.

Dupã stabilirea suitului la munte, gospodarii au de îndeplinit douã activitãți obligatorii : tunsul oilor și însemnatul acestora. De obicei, se practicã pentru însemnat vopsitul unei șuvițe de lânã sau a unei urechi într-o culoare anume, distinctivã.

Oile ce urmeazã a fi urcate la munte sunt separate în trei categorii : oile cu lapte, sterpe și cârlani. De cele mai multe ori, cârlanii sunt lãsați acasã, de ei urmând sã se ocupe copiii familiei deținãtoare.

În cadrul stânei, de sterpe se ocupã ciobanii cei lipsiți de experiențã, tocmai pentru cã aceastã activitate presupune mai multe responsabilitãți.

Suitul oilor la munte corespunde, de cele mai multe ori, unei duminici sau unei alte sãrbãtori.

 Înainte de a fi scoase din ocolul gospodãriei oile sunt stropite cu aghiazmã și sunt mânate spre turma comunã cu mãnunchiuri de busuioc sfințit și crengi de leuștean verde, (planta aromaticã caracteristicã primãverii). Se crede cã astfel se vor înlãtura posibilitãțile unor efecte malefice, cum ar fi bolile sau „luatul manei”.

  Stâna propriu-zisã este compusã din mai multe „acareturi”, dintre care nu pot lipsi adãpostul ciobanilor, ocoalele și strunga oilor. Acestea sunt primenite și reparate anual înaintea suitului la munte, adãpostului uman revenindu-i și funcția de „fabricã de brânzeturi”.

  Numai în mai multe feluri, (colibã, vãcãrie, stânã, bordei etc.) adãpostul stânei poate avea mai multe încãperi : una în care „se încheagã” și se doarme, (prevãzutã cu vatrã sau laiți), celariul în care se depoziteazã ustensilele și materialele necesare diferitelor activitãți specifice și comarnicul, un fel de cãmarã în care se depoziteazã cașul lãsat la dospit și alte produse rezultate din închegarea laptelui.

 Personalul stânei se împarte pe mai multe categorii, în funcție de experiențã, de amploarea responsabilitãților presupuse de o activitate sau alta, în funcție de vârstã etc.

 Mai presus de toți „staroste” al tuturor activitãților stânei este baciul ( în zilele noastre i se mai spune și șef de stânã), om de încredere, respectat de întrega comunitate, priceput „la închegat”, om curat la trup și suflet, bun coordonator, curajos și cu prezențã de spirit. Nu întâmplãtor portretul baciului corespunde portretelor unor eroi legendari, consacrați în literatura popularã și cea cultã.

Apropo de literaturã: bãcița este o creație lingvisticã, fãrã corespondent real în viața pastoralã tradiționalã. Este cunoscut faptul cã în vechime, femeile nu aveau ce cãuta în stânã, cu atât mai puțin erau lãsate sã facã munca baciului. Pãstoritul era considerat exclusiv o muncã de bãrbați, excluderea femeilor fiind motivatã de reguli sacre sau, mai pãmântești, de criterii de pricepere și igienã.

Din personalul stânei, nu pot lipsi ciobanii și strungarii. De asemenea, în cazul stânelor cu un numãr mare de animale, se angajeazã și alte categorii de personal, în funcție de nevoi.

În afara personalului uman, orice stânã, din toate timpurile, nu se poate lipsi de prezența câinilor ciobãnești, crescuți și dresați anume pentru a fi paznici stânei și tovarãși de nãdejde ciobanilor cãrora aparțin.

Suitul oilor la munte este considerat și astãzi, în comunitãțile rurale, un autentic prilej de sãrbãtoare a primãverii și se bucurã de o atentã regizare, dupã reguli și credințe strãvechi.

De obicei, în fruntea cârdului de oi merge baciul, preotul și câțiva gospodari de frunte, deținãtori ai unui numãr însemnat de animale. Fie cã merg pe jos, fie cã merg în cãruțe, uneori cãlare, se cuvine ca femeile sã încheie șirul participanților la suitul oilor la stânã.

Toatã lumea trebuie”sã fie primenitã”, adicã sã fie proaspãt îmbãiatã și sã poarte straie curate.

Odatã ajunși la stânã, preotul va binecuvânta și va stropi cu agheazmã adãposturile și ocoalele; abia apoi se va intra în ele și vor fi binecuvântate oile și ciobanii lor.

 De o mare importanțã în cadrul credințelor moștenite de mii de ani este momentul aprinderii focului în vatra stânei, foc denumit „focul viu”, „focul vieții”, „focul nestins” etc. Funcția focului viu este mai presus decât una strict funcționalã, el reprezentând esența însãși a puterii necesare și benefice pe care o are lumina soarelui, lumina credinței și puterea lui Dumnezeu asupra oamenilor și asupra belșugului pãmântului.

 

Pânã la „mulsul de searã”, gospodarii care și-au însoțit animalele sunt protagoniștii unei veritabile serbãri câmpenești, de la care nu lipsesc muzicanții, jocul și voia bunã. Cu acest prilej pajiștile din jurul stânelor gãzduiesc adevãrate expoziții gastronomice, fiecare gospodinã încercând sã concureze aspectul și gustul mâncãrurilor preparate de consãtencele sale.

Mãsura laptelui nu corespunde întotdeauna primei mulsori. De cele mai multe ori „mãsura” se organizeazã ulterior suitului la stânã, constituind un eveniment pastoral distinct și un nou prilej de serbare câmpeneascã.

Din instrumentul mãsurii laptelui nu puteau lipsi gãleata de muls și cupa,(amândouã din lemn), țãncușa și rãbojul.

Odatã muls, laptele animalelor deținute de un gospodar era mãsurat cu țãncușa de lemn, pe care se fãcea semn în dreptul nivelului la care ajungea laptele din gãleatã. Adeseori țãncușa se despica în douã, una dintre jumãtãți fiind datã proprietarului, cealaltã rãmânând la baci. În funcție de cantitatea de lapte „înregistratã” pe țãncușã, se stabilea cantitatea de brânzã ce urma sã revinã fiecãrui proprietar de animale. Aceastã cantitate se însemna pe rãboj, „actul contabil” al baciului, pe care acesta îl purta înfipt sub chimir ca sã îl poatã consulta ori de câte ori era nevoie.

De-a lungul veacurilor, semnele înscrise pe rãboj, înțelese doar de acela care l-a fãcut, au devenit tot mai elaborate, mai estetice, deoarece erau vãzute de multã lume și caracterizau, prin aspect și mesaj, gradul de inteligențã al baciului. Rolul rãbojului a fost preluat, în timp, de bâta ciobãneascã, care a devenit o adevãratã carte de vizitã a ciobanului, transformatã adeseori într-o operã de artã neprețuitã. S-a realizat astfel, pentru prima datã în cultura popularã româneascã, trecerea evidentã a unor elemente strict funcționale (cu funcție de memorare), cãtre elemente de ordin artistic, cu funcție esteticã și spiritualã mai presus de funcționalitate; s-a trecut de la funcțional la artistic.

Ca și în cazul suitului la munte, mãsura laptelui este o sãrbãtoare a comunitãților pastorale, cu deosebitã importanțã din punct de vedere economic și social. Încã dãinuesc ospãțurile specifice acestui moment, de la care nu pot lipsi produsele lactate proaspãt preparate.

Mãsura laptelui este momentul în care, la fel ca acum sute de ani, gospodarii se adunã nu numai sã-și evalueze potențialul economic al propriei gospodãrii ci, mai ales se întrunesc pentru a susține împreunã un obicei strãvechi, despre care cred cã se cuvine a fi respectat și menținut.

Informații puse la dispoziție de Centrul Cultural Bucovina, Consultant artistic-prof. Minorica Dranca