Traditii si obiceiuri de stana Suitul oilor la munte, măsura laptelui


Suitul oilor la munte, măsura laptelui

Pentru comunitățile românești, anul pastoral „se socotește” între Sfântul Gheorghe (23 aprilie) și Sfântul Dumitru (26 octombrie). Cu toate acestea, de puține ori cele două date corespund suitului și coborâtului de la stână, aceste evenimente fiind stabilite în funcție de data la care „cade Paștele”, de aspectul meteorologic al anotimpurilor respective, de amplasarea geografică a stânei etc.

Anterior suitului la stână, uneori încă din timpul sărbătorilor de iarn㠄se tocmesc” bacii și ciobanii : gospodarii deținători de oi și vite aleg stâna la care își vor trimite animalele în funcție de mai mulți factori, dintre care esențiali sunt experiența și iscusința baciului și a ciobanilor, precum și calitatea păscătorii, distanța față de vetrele satelor etc.

După stabilirea suitului la munte, gospodarii au de îndeplinit două activități obligatorii : tunsul oilor și însemnatul acestora. De obicei, se practică pentru însemnat vopsitul unei șuvițe de lână sau a unei urechi într-o culoare anume, distinctivă.

Oile ce urmează a fi urcate la munte sunt separate în trei categorii : oile cu lapte, sterpe și cârlani. De cele mai multe ori, cârlanii sunt lăsați acasă, de ei urmând să se ocupe copiii familiei deținătoare.

În cadrul stânei, de sterpe se ocupă ciobanii cei lipsiți de experiență, tocmai pentru că această activitate presupune mai multe responsabilități.

Suitul oilor la munte corespunde, de cele mai multe ori, unei duminici sau unei alte sărbători.

 Înainte de a fi scoase din ocolul gospodăriei oile sunt stropite cu aghiazmă și sunt mânate spre turma comună cu mănunchiuri de busuioc sfințit și crengi de leuștean verde, (planta aromatică caracteristică primăverii). Se crede că astfel se vor înlătura posibilitățile unor efecte malefice, cum ar fi bolile sau „luatul manei”.

  Stâna propriu-zisă este compusă din mai multe „acareturi”, dintre care nu pot lipsi adăpostul ciobanilor, ocoalele și strunga oilor. Acestea sunt primenite și reparate anual înaintea suitului la munte, adăpostului uman revenindu-i și funcția de „fabrică de brânzeturi”.

  Numai în mai multe feluri, (colibă, văcărie, stână, bordei etc.) adăpostul stânei poate avea mai multe încăperi : una în care „se încheag㔠și se doarme, (prevăzută cu vatră sau laiți), celariul în care se depozitează ustensilele și materialele necesare diferitelor activități specifice și comarnicul, un fel de cămară în care se depozitează cașul lăsat la dospit și alte produse rezultate din închegarea laptelui.

 Personalul stânei se împarte pe mai multe categorii, în funcție de experiență, de amploarea responsabilităților presupuse de o activitate sau alta, în funcție de vârstă etc.

 Mai presus de toți „staroste” al tuturor activităților stânei este baciul ( în zilele noastre i se mai spune și șef de stână), om de încredere, respectat de întrega comunitate, priceput „la închegat”, om curat la trup și suflet, bun coordonator, curajos și cu prezență de spirit. Nu întâmplător portretul baciului corespunde portretelor unor eroi legendari, consacrați în literatura populară și cea cultă.

Apropo de literatură: băcița este o creație lingvistică, fără corespondent real în viața pastorală tradițională. Este cunoscut faptul că în vechime, femeile nu aveau ce căuta în stână, cu atât mai puțin erau lăsate să facă munca baciului. Păstoritul era considerat exclusiv o muncă de bărbați, excluderea femeilor fiind motivată de reguli sacre sau, mai pământești, de criterii de pricepere și igienă.

Din personalul stânei, nu pot lipsi ciobanii și strungarii. De asemenea, în cazul stânelor cu un număr mare de animale, se angajează și alte categorii de personal, în funcție de nevoi.

În afara personalului uman, orice stână, din toate timpurile, nu se poate lipsi de prezența câinilor ciobănești, crescuți și dresați anume pentru a fi paznici stânei și tovarăși de nădejde ciobanilor cărora aparțin.

Suitul oilor la munte este considerat și astăzi, în comunitățile rurale, un autentic prilej de sărbătoare a primăverii și se bucură de o atentă regizare, după reguli și credințe străvechi.

De obicei, în fruntea cârdului de oi merge baciul, preotul și câțiva gospodari de frunte, deținători ai unui număr însemnat de animale. Fie că merg pe jos, fie că merg în căruțe, uneori călare, se cuvine ca femeile să încheie șirul participanților la suitul oilor la stână.

Toată lumea trebuie”să fie primenită”, adică să fie proaspăt îmbăiată și să poarte straie curate.

Odată ajunși la stână, preotul va binecuvânta și va stropi cu agheazmă adăposturile și ocoalele; abia apoi se va intra în ele și vor fi binecuvântate oile și ciobanii lor.

 De o mare importanță în cadrul credințelor moștenite de mii de ani este momentul aprinderii focului în vatra stânei, foc denumit „focul viu”, „focul vieții”, „focul nestins” etc. Funcția focului viu este mai presus decât una strict funcțională, el reprezentând esența însăși a puterii necesare și benefice pe care o are lumina soarelui, lumina credinței și puterea lui Dumnezeu asupra oamenilor și asupra belșugului pământului.

 

Până la „mulsul de seară”, gospodarii care și-au însoțit animalele sunt protagoniștii unei veritabile serbări câmpenești, de la care nu lipsesc muzicanții, jocul și voia bună. Cu acest prilej pajiștile din jurul stânelor găzduiesc adevărate expoziții gastronomice, fiecare gospodină încercând să concureze aspectul și gustul mâncărurilor preparate de consătencele sale.

Măsura laptelui nu corespunde întotdeauna primei mulsori. De cele mai multe ori „măsura” se organizează ulterior suitului la stână, constituind un eveniment pastoral distinct și un nou prilej de serbare câmpenească.

Din instrumentul măsurii laptelui nu puteau lipsi găleata de muls și cupa,(amândouă din lemn), țăncușa și răbojul.

Odată muls, laptele animalelor deținute de un gospodar era măsurat cu țăncușa de lemn, pe care se făcea semn în dreptul nivelului la care ajungea laptele din găleată. Adeseori țăncușa se despica în două, una dintre jumătăți fiind dată proprietarului, cealaltă rămânând la baci. În funcție de cantitatea de lapte „înregistrat㔠pe țăncușă, se stabilea cantitatea de brânză ce urma să revină fiecărui proprietar de animale. Această cantitate se însemna pe răboj, „actul contabil” al baciului, pe care acesta îl purta înfipt sub chimir ca să îl poată consulta ori de câte ori era nevoie.

De-a lungul veacurilor, semnele înscrise pe răboj, înțelese doar de acela care l-a făcut, au devenit tot mai elaborate, mai estetice, deoarece erau văzute de multă lume și caracterizau, prin aspect și mesaj, gradul de inteligență al baciului. Rolul răbojului a fost preluat, în timp, de bâta ciobănească, care a devenit o adevărată carte de vizită a ciobanului, transformată adeseori într-o operă de artă neprețuită. S-a realizat astfel, pentru prima dată în cultura populară românească, trecerea evidentă a unor elemente strict funcționale (cu funcție de memorare), către elemente de ordin artistic, cu funcție estetică și spirituală mai presus de funcționalitate; s-a trecut de la funcțional la artistic.

Ca și în cazul suitului la munte, măsura laptelui este o sărbătoare a comunităților pastorale, cu deosebită importanță din punct de vedere economic și social. Încă dăinuesc ospățurile specifice acestui moment, de la care nu pot lipsi produsele lactate proaspăt preparate.

Măsura laptelui este momentul în care, la fel ca acum sute de ani, gospodarii se adună nu numai să-și evalueze potențialul economic al propriei gospodării ci, mai ales se întrunesc pentru a susține împreună un obicei străvechi, despre care cred că se cuvine a fi respectat și menținut.

Informații puse la dispoziție de Centrul Cultural Bucovina, Consultant artistic-prof. Minorica Dranca